Vipera și ceilalți șerpi din România, deosebiți după pupilă și desen, cu primul ajutor corect în caz de mușcătură

Vipera este singurul șarpe veninos din România, în trei specii

Frica de șerpi e una dintre cele mai vechi și mai răspândite, iar la noi e, în bună parte, nejustificată. Din cele aproximativ 10 specii de șerpi care trăiesc în România, numai 3 sunt veninoase, toate vipere. Niciuna nu atacă omul. Mușcă atunci când e călcată, apucată ori încolțită, iar decesele sunt foarte rare.

Toți șerpii din fauna țării sunt protejați prin lege. Rolul lor e important: un singur exemplar consumă într-un an zeci de șoareci și de alte rozătoare.

Cele trei vipere

Vipera comună trăiește la deal și, mai ales, la munte, în poieni, zmeurișuri, grohotișuri și la marginea pădurilor, până la peste 2.000 de metri. Are 60-70 de centimetri, corp gros și, pe spate, o dungă închisă în zigzag. Există și exemplare complet negre.

Vipera cu corn se recunoaște după mica excrescență moale de pe vârful botului. Trăiește în sud-vestul țării, în Banat, în Mehedinți, pe Valea Cernei, la Cazanele Dunării, și în câteva zone din Dobrogea, pe versanți stâncoși și însoriți. E socotită cea mai veninoasă viperă din Europa.

Vipera de stepă e cea mai mică și cea mai rară, întâlnită în Delta Dunării și în câteva pajiști din Moldova și Transilvania. Se hrănește mai mult cu lăcuste, iar veninul ei e slab.

Șerpii inofensivi, mult mai des întâlniți

Șarpele de casă este cel pe care îl vede cel mai des oricine merge pe lângă o apă. Are în spatele capului 2 pete galbene sau albicioase, ca niște semilune, și e un înotător excelent. Speriat, șuieră, elimină un lichid urât mirositor și, în ultimă instanță, se preface mort, cu gura deschisă și limba atârnând. Șarpele lui Esculap, lung de până la 2 metri, cafeniu-măsliniu și lucios, urcă în copaci și intră uneori în poduri, după șoareci. E șarpele încolăcit pe toiagul zeului medicinei, simbol al farmaciilor. În Dobrogea trăiește cel mai mare șarpe de la noi, numit popular balaur, care trece de 2 metri și e complet inofensiv. Șarpele de alun, mic și cenușiu-maroniu, cu pete pe spate, e ucis frecvent din confuzie cu vipera. Iar năpârca, despre care bătrânii spun că „dacă ar avea ochi, n-ar lăsa om viu”, nu e șarpe, ci o șopârlă fără picioare, blândă, care mănâncă melci.

Semnele după care se deosebește o viperă

Viperele au corpul scurt și gros, coada scurtă, subțiată brusc, capul lat, triunghiular, bine despărțit de gât, și o dungă în zigzag ori romburi pe spate. Pupila e verticală, ca la pisică.

Șerpii neveninoși sunt lungi și zvelți, cu coada subțiată treptat, capul oval, abia mai lat decât gâtul, și pupila rotundă. Se mișcă repede. Vipera e lentă și se bazează pe camuflaj, motiv pentru care e călcată din greșeală.

Nimeni nu trebuie să se apropie ca să verifice pupila. Regula practică e mai simplă: orice șarpe se ocolește la 2 metri și e lăsat să plece.

Cum se evită mușcătura

Șerpii sunt animale cu sânge rece și au nevoie de soare ca să se încălzească. Ies dimineața, pe pietre, pe bușteni, pe poteci, primăvara și la începutul verii mai ales. La amiază, pe arșiță, stau la umbră.

Bocancii înalți și pantalonii lungi opresc cele mai multe mușcături, care țintesc glezna. Pe trasee stâncoase, mâna nu se pune pe o piatră ori într-o crăpătură înainte de a privi. Nu se stă jos pe bușteni și pe lespezi fără o verificare, nu se ridică pietre și nu se umblă desculț prin iarbă înaltă. Un băț cu care se lovește ușor pământul în față trimite vibrații pe care șarpele le simte și pleacă.

Un șarpe mort sau care pare mort nu se atinge. Reflexul de mușcătură persistă și după moarte.

Ce se întâmplă după o mușcătură de viperă

Mușcătura lasă, de regulă, 2 puncte mici, la 6-10 milimetri unul de altul. În câteva minute apar durerea și umflătura, care urcă pe braț sau pe picior în orele următoare. Pot urma greața, vărsăturile, amețeala, transpirația rece, scăderea tensiunii. În aproximativ o treime până la jumătate din cazuri, vipera mușcă „uscat”, fără să injecteze venin, pe care îl păstrează pentru hrană. Lipsa umflăturii după o jumătate de oră e un semn bun, dar nu anulează drumul la spital. Copiii, vârstnicii și persoanele cu boli de inimă sunt cei mai vulnerabili, fiindcă aceeași cantitate de venin acționează asupra unui corp mai mic ori mai fragil.

Primul ajutor, ce se face și ce nu

Se sună la 112 și se spune limpede că e vorba de o mușcătură de șarpe. Persoana mușcată se așază, e liniștită și se mișcă apoi cât mai puțin, pentru că efortul și panica grăbesc răspândirea veninului. Inelele, brățările și ceasul se scot imediat, înainte ca membrul să se umfle. Brațul sau piciorul se imobilizează ca la o fractură, cu o atelă improvizată, și se ține aproximativ la nivelul inimii. Rana se acoperă cu un pansament curat, fără strângere.

Aproape tot ce se vede în filme e greșit. Garoul oprește circulația și agravează leziunile locale. Tăierea rănii și suptul veninului nu scot nimic și adaugă o infecție. Gheața, alcoolul, cafeaua și arderea locului fac rău.

Dacă se poate, de la distanță sigură, șarpele e fotografiat. Nu se încearcă prinderea sau uciderea lui.

Serul antiviperin există în spitale și se administrează numai acolo, sub supraveghere, pentru că el însuși poate provoca reacții alergice grave. Nu toți pacienții au nevoie de el. Cei mai mulți sunt ținuți sub observație 24 de ore și pleacă acasă cu o mână umflată și cu o poveste.

Câinii, victimele cele mai frecvente

Un câine curios bagă botul exact unde nu trebuie, iar mușcăturile la cap și la gât sunt cele mai periculoase, din cauza umflăturii care poate îngreuna respirația. Animalul se ține cât mai liniștit, se duce în brațe la mașină, dacă mărimea o permite, și ajunge cât mai repede la medicul veterinar. În zonele cu vipere, pe munte și în Banat, lesa scurtă pe porțiunile cu stâncărie însorită e cea mai simplă măsură de precauție.